.
Mă-mbie spre o lume sălbatică și rece
poteca adâncită în pătura de nea
din care, când o voce i-a poruncit să stea,
nici Timpul cel puternic n-a îndrăznit să plece.
Ești singură-n apus, în prag de toamnă,
când gândurile-ți toate, purpurii,
îți urcă pân’ la nori și te îndeamnă
să le urmezi, ca ele să devii.
Iubito, plouă-afară, plouă iară,
Dar e frumos tabloul, nu e trist,
E-o ploaie de culori, iar eu asist
Penelul care-mi plouă-a primăvară
Mă depărtam de amândouă maluri
Ce îmi strigau nefericirea lor,
Iar eu, sub ale gândurilor voaluri,
Vâsleam și le priveam, nevăzător.
Atâtea frunze mor și cad,
Când mai abrupt, când mai ușor,
Pe un covor înșelător,
Un Styx al lor, un fel de vad.
Din alte lumi și timpuri sau, poate, dintr-un vis,
Te-ai avântat spre oameni prin porți ce s-au deschis,
Lăsându-ți libertatea o viață de-a trăi
Alături de acela pe care-l vei iubi.
Cu ochii-nchişi, cu faţa-n vântul rece,
pe ţărmul unei lumi atât de rea,
te rogi ca, dintre-ai tăi, să nu mai plece,
chiar dacă sunt sătui de viaţă grea.
Era o seară de sfârşit de vară,
c-un cer atât de roşu spre apus,
de parcă cineva, acolo sus,
ştia că sângele îţi fierbe, iară,
Nu îmi testa iubirea pentru tine
și nu te îndoi de ea nicicând!
E-a ta, o poți simți, îți aparține
și-o poți vedea, chiar ochii închizând.
Vom face, printre valuri, valuri,
și ne vom cufunda-n apus
atât de jos și-atât de sus,
prin lumea noastră fără maluri.