Pe unde,-acum, mă cauți, nu mai sunt:
M-am izolat spre zorii-ndepărtați
De-un loc în care nu vreau să înfrunt
Urgia unor nori învolburați.
De unde vii? Din care gând ascuns,
de care n-am știut și-acum îl văd,
îl simt, îl mângâi, vreau să-l mai revăd
și, la-ntrebare, să găsesc răspuns.
Era o pădure în care, demult
ceva s-a-ntâmplat, căci pustiul din ea
-îmi spune legenda ce astăzi ascult-
pe nimeni nu lasă acolo să stea.
Străbat dimensiuni prin porți celeste
deschise mie,-ntr-un etern acces,
de ceea ce, nici azi, n-am înțeles
de ce, și cum, și nici chiar … cine este.
De-ar fi să îți descriu un fir de dor,
sau forma și culoarea unui gând,
aș face-o cu plăcere, ca și când
eu însumi aș fi dor, sau gând, sau zbor,
Te-aștept cum un deșert așteaptă ploaia,
sau o vioară mângâieri pe coarde,
te-aștept să-mi stingi, din suflet, vâlvătaia
căci dorul ce îl simt în mine, arde.
Descrie-mi, c-un penel, întreaga viață,
dar fă-o-așa cum aș fi vrut să fie:
ferită de momente ce îngheață,
căci s-a-ntâmplat prea multe să îmi fie!
Se-aude un tropot pe drumul străvechi
Ce trece prin codrul de cețuri ascuns;
E-aproape, e iute, pulsează-n urechi,
Și simt cum, din suflet, ceva i-a răspuns.
Să mergem, iubito, la munte,
în primele zile din an,
când brazii au plete cărunte,
ițite sub albul turban.
Se’nalță, născute
din liniștea nopții,
valuri de vise,
în pace deplină,