Sunt Daniela Becheru și scriu poezie ca formă de luciditate și supraviețuire interioară. Mă interesează mai puțin ornamentul și mai mult adevărul emoțional, chiar și atunci când este inconfortabil. În textele mele apar frecvent teme precum golul, pierderea, tăcerea, fragilitatea umană și contrastul dintre aparență și esență.
Poezia mea se construiește din imagini simbolice și metafore directe, uneori dure, care vorbesc despre înstrăinare, despre lipsa inimii într-o lume tot mai zgomotoasă și despre nevoia de a păstra vie emoția autentică. Scrisul nu este pentru mine un exercițiu decorativ, ci un act de asumare și de rostire a ceea ce, de obicei, rămâne nespus.
Vântul mi-a ciufulit toți merii din grădină.
I-a scărpinat grăbit sub subsuori.
Au râs cu gura pân’ la rădăcină,
Că nu le-a mai păsat deloc de flori.
Când noi croim iar basme,
vrem, zi de zi, mai sus —
Urcăm pe culmi de munte
din proaspăt rumeguș.
Frate Migdal,
nu pot să car
frica de moarte
s-o duc în spate.
Mă doare golul, dar vreau să vorbesc.
Nu știu, dar inimi nu se mai găsesc,
Cheia de la poarta verde
(Cu gândul la Minulescu)