Sunt Daniela Becheru și scriu poezie ca formă de luciditate și supraviețuire interioară. Mă interesează mai puțin ornamentul și mai mult adevărul emoțional, chiar și atunci când este inconfortabil. În textele mele apar frecvent teme precum golul, pierderea, tăcerea, fragilitatea umană și contrastul dintre aparență și esență.
Poezia mea se construiește din imagini simbolice și metafore directe, uneori dure, care vorbesc despre înstrăinare, despre lipsa inimii într-o lume tot mai zgomotoasă și despre nevoia de a păstra vie emoția autentică. Scrisul nu este pentru mine un exercițiu decorativ, ci un act de asumare și de rostire a ceea ce, de obicei, rămâne nespus.
Omagiu lui Constantin Brâncuși — 19 februarie -ziua in care s-a nascut
Coloane de lumină le-ai înghețat în piatră,
Sărutul l-ai închis în singura lui poartă.
Te întruchipez din fum, din ceară de albine,
Din lapte de migdale și flori de galben pline.
Te modelez cu grija unui artist tăcut,
Te plâng pentru tristețea de-a nu te fi născut.
Arabescul buzelor tale,
Ce râd în note muzicale,
Îmi amorțesc cuvintele pe limbă.
Din ochii mei cresc iarași fructe
Se coc încet încă de ieri.
În păr încearcă să se mute
Fluturi din țări cu primăveri.
Gerul m-a invitat la vals, ușor spășit,
M-a strâns de mâna goală pân' s-a învinețit.
Obrajii sunt prea roșii de cât am dănțuit,
În ochi am lacrimi-țurțuri, cuțite la clipit.
Primăvara-n rochie roz stă în palidul cais,
Ne clipește drăgălaș de când ochii i-a deschis.
Genele, cârlig de muze, cresc prin miile de frunze,
Prinde câte-un pui de cuc pe-o ramură de nuc
Clor, Magneziu, Bor —
Mă dor toate îngrozitor.
Încearcă să evadeze,
Merg să se rearanjeze.
Cerșesc cenușa ochilor tăi,
Cascade de lacrimi se rup din ai mei.
Pe suflet îmi cad meteorii de zâmbet,
Speranța-și sfâșie cuvântul din cântec.
Credința este un câmp de ghimpi.
Te rupi în ea , din timp în timp,
Îți sfâșii carnea pân’ la os —
Câmpul din tine-i mai ghimpos.
Durerea grea de oțel îmi rupe os cu os
Și-mi face ziua lungă un lagăr mânios.
Durerea sparge gândul în sticlă mărunțită —
Nu știu cum e să ai o viață liniștită.