Te pierd toamnă în tăcere,
Visele dispar în ceață,
Nu mai am nici o plăcere,
Nu mai am nici chef de viață.
Aș vrea să mă așez pe covorul roșu de frunze,
Nu pot că acum e umed și rece,
Noiembrie trece și totu-i pustiu,
Aș sta în pădure și să nu mai viu.
Uite ramurile copacului s-au frânt,
Unele, mai stau înfipte în pământ,
Vreau să te cuprind de la rădăcină,
Sper ca vremea voastră din nou să vină.
Gândul meu zboară din nou la tine,
Că tu ești prezenta mea iubire,
Dar cine ar fi crezut,
Că e drum lung de străbătut.
Azi stau în pat cu ochii către stele
Vreau să mai scriu în cartea vieții mele...
Să fie o mică deziluzie în iubire,
Dar asta e, știu se cheamă, trăire.
Ochii mei licăresc mai mult,
din nou viața grea eu o ascult,
nu mai vreau nici un gând,
că mă face ca totul să vând.
Pentru noi, pe cer s-a mai aprins o stea,
iar noi vrem să scăpăm de-ntunericul mare,
steaua, lumina aducea, tot pământul cuprindea,
să scăpăm de bezna asta înfiorătoare.
Începe vremea să se răcească,
Bătrânii stau la geam să privească,
Florile au dispărut în lacrimile nopții
Și ei împletesc stele-n lumina dimineții.
Azi mi-i dor de tine iară
Și mă gândesc la tine,
Din zori de zi și până-n seară,
De verdele pășunii de smarald,
Mai am o singură scânteie care mă ține în viață,
O singură plăcere care mă scoate din ceață,
Un singur dor când vreau să fii lângă mine,
Un singur gând atunci când ploaia nu mai vine.