Am descoperit bărcile care leagănă
Soarele și le privesc, habar n-am de unde, singur.
Nu le va mai ancora nici țipenie de om.
I
Pe un cal de-acel' bălțat,
Marfă nouă, mânzișor,
Vine-n jos, la trap ușor,
Saltă și cîntă, inimă nebună,
rupe-te, inimă,-n mii!
Voi, ciocîrlii,
cu gura mai dulce ca mierea,
Radiază luna,
un licurici strălucește,
somnul se fragmentează de câteva ori,
și totuși, suferința acestui destin nechibzuit întrerupe visul
Plânge toamna pe câmp în pănuşă
Şi vântul îmi cântă ultimul cântec la geam...
Duşmani, mi-aţi furat norocul. Sunt criminal.
Din sângele vostru aş bea ca la hram.
Eu cânt pe înserate o baladă
Din geam şi lumea râde-n stradă,
O ştii şi tu, iubito, cum e
Şi-o ştie azi atâta lume.
Pe căi necunoscute spre lumile noi,
n-am putut deslega enigma sfinxului din cale.
Drumul pe care-am plecat m-a-ntors înapoi –
şi plânsul m-a târât ca un torent în vale.
Eu port în suflet mirosul reavăn
de brazdă neagră, de fân cosit.
La drum m-am pornit tânăr şi sdravăn
şi merg de mult, dar n-am sosit.
Îmi voi împlânta mâinile-n grădină
și vor germina, o știu, o știu, sunt sigură,
iar rândunelele își vor depune ouăle
printre degetele mele pătate de cerneală.
Ah, ce miros, ce soare frumos! zise pasărea.
Veni primăvara
și căuta-voi de mâncare.