Să ne-aşezăm aici aproape de trecut,
Vreau să-ţi citesc sfinte rânduri deopotrivă
Cu vorbele mele, cu sufletul meu prea tăcut,
Cu totul ce simplu în piept am avut.
Dar cine eşti, tu vraja mea, şi cine
mi te-a trimis, târziu, pe fâlfâitul
viclean al toamnei, mie, jinduitul
de liniştiri şi de bucurii senine?
Asemeni Circei, tu pe fiecare
îl schimbi în fel şi chip de dobitoace,
cu ale farmecului tău mijloace
îl faci să ia neascunsă-nfăţişare
Tu zori, tu zi, tu seară, tu noptare,
tu cer înalt cu lună şi cu stele,
tu dar, în vis, tu dor, în alinare,
tu ţel ne-atins al rătăcirii mele,
Sunt pulbere şi vânt acele glorii
ce doar pe jaf au fost întemeiate,
decât cetăţi şi tronuri şi palate
mai trainice sunt apele şi norii!
Iubire, stemă ’naltă-a tinereţii,
rai alb rămas pe culmi fără prihană,
tu ce dai viaţă vie frumuseţii
şi ne răneşti cu cea mai dulce rană,
E-o noapte splendidă pentru-a muri
animalele și-au abandonat conductele de apă
încercând să găsească acele refugii
despre care vorbea trupul
O noapte ca de smoală.
Pe ramul unui smochin bătrân
o broască orăcăie neîncetat,
vestind o vijelie, un diluviu;
Ce mult de suflet am grijit!
În pajişti largi de cărţi l-am dus,
în toate crunt l-am ispitit
şi fruntea-i poate sta în sus.
Odaia creşte floare-n seară;
stăm trei la un pahar de vin,
lumina parcă e amară
şi în pahare doar venin.