Ai plecat când flori înfloreau
și primaverile s-au uscat
în lanțul clipei ruginite
a timpului gol.
Îmi ești depărtare și scrum
și apropierea ce doare
În timpul ce doarme in jur
îmi ești doar un gând și o mare.
e îmbulzeală în fața ușii
dar nu vând apusuri
căci sunt cusute pe așternuturile
în formă de trupuri
Mi s-au fracturat visele
sub greutatea unui prezent ciobit
în care iluzia întregului
își întinde aripile
Ninge disperat în noi
și afară frunzele se duc,
suntem pietre care se cunosc
dintr-un trecut.
Mi s-au revărsat ochii
dincolo de fereastra ce desparte
iarna de vară
și nu știu dacă am fost fericit sau trist
Mă dor oamenii
iviți răzleț în amintiri bolnăvicios de goale
prin colțuri neștiute de memorie
și vis
Mi-au crescut oameni în ochi
și nu știu dacă văd lumea
sau lumea îmi vede ochii orbiți și goi
prin care lumina intră ca într-o gaură neagră
S-au ascuns frunzele în mine
până la primăvara mea
zămilsită în zâmbet viu
murind tăcut apoi
Oameni de timp înzăpezit
S-au îmbrăcat ochii în fulgi
și s-au nins cărările până peste copacii