Domnea-ntre ziduri patima Puterii,
Și-n veci, acolo, seniori prădalnici
Țineau năimiții lor oșteni, puzderii.
Erau acești nelegiuiți localnici,
Stau ca trufașe minți ce, asaltate
De nenoroc, nu-și leapădă mândria.
Vorbesc cu norii turnuri creneletate
Și ospețesc doar vântul, vijelia.
Dar deajuns! A-Nțelepciunii lume
E-n ce-a creat chiar ea, și mai din plin,
În plăsmuirile Naturii-Mume.
Au cine-ntrece farmecu-i divin
Zăpezi și nori cel care suie munții
Pe piscurile mai semențe-ndură,
De stăpânește el prin graiul frunții,
Ori sceptru, e privit de toți cu ură.
Suflarea zbucium li-i, furtună viața,
Ce-i ține-n aer, spre-a-i lăsa să cadă;
Dar îi iubesc primejdiei dulceața
Și liniștea le pare grea corvoadă;
Nebuni naște, ce nasc nebuni semeți,
Regi, creatori de secte și sisteme,
Războinici, politicieni, poeți,
Sofiști – că-n piept neliniștea când geme,
Da, cucul și privighetoarea
Ar vrea să țină primăvara-aici,
Dar vara umple caldă toată zarea
Cu sute de ciulini și de urzici.
La miezul nopții, printre cripte grele,
Mic, mic copil mergeam, nu bucuros,
Spre casa tatii, pastorul, și stele
Puzderii licăreau pe cer frumos;
Cartea Cărților cea minunată
Este cartea de iubire!
Cu atenție-am citit-o:
Bucurii – puține file,
Plete! m-ați închis nebune
În ovalul unui chip!
Șerpi iubiți cu bucle brune,
Vouă, să rezist nu-i chip.