Ah, apus cu-aripi stropite,
Cât le pizmuiesc de tare:
Căci prin tine-i pot transmite
Că absența lui mă doare.
Fericită mi-e iubirea;
Prilejul ce te-a furat
Nu-l afurisesc: răpirea
Mult prea mult m-a bucurat.
Toate te-anunță mereu!
Iese splendidul soare,
Iar tu, așa sper, îl urmezi.
Într-o pădure
De pini am fost,
Umblam de plăcere
Și fără rost.
Un fluviu saltă-n vadul stâncii goale
Cu oceanu-n grabă să se-mbine;
Din prund în prunduri largi, răsfrânt în sine,
Fără odihnă-aleargă jos în vale.
De ce mă-ntorc întruna la hârtie?
Să nu mă-ntrebi prea hotărât, iubite:
De fapt, n-am ce să-ți spun pe negândite;
Curând în mâna ta are să fie.
Te port în gând, când a soarelui rază
Mi-apare din val;
Te port în gând, pe când luna sculptează
Izvorul cel pal.
Natura și arta, ele par contrare,
Dar, când nici nu te-aștepți, sunt iar unite;
Conflictul lor și-n mine-acum strunit e,
Și-atracția lor egală mi se pare.
E-o sfântă datorie căutarea
De forme noi, și asta ți se cere:
Dar poți, ca noi, să judeci în tăcere,
Și pas cu pas să-ți drămuiești mișcarea.
Infern e tihna-n inimi zbuciumate –
Și-acesta ți-i blestemul: e un foc
Al sufletului care, în lăcate,
Se zbate, aspirând din strâmtul ghioc