Hoțul, nu prileju-l face,
Hoțul cel mai mare-i ea:
Mi-a furat bruma de pace
Care-n pieptul meu zăcea.
La lumina lunii pline-n paradis
Iehova-l găsi pe-Adam care dormea
Și atunci îi puse-alăturea decis
O Evșoară, ce-adormi curând și ea.
Au și-a iubit doar soțul, ori și soți
Ai altora? – În romanele anale,
Femei de orice fel să afli poți.
Cornelie, pe-a-nțelepciunii cale
Căci mi-au nenorocit sărmana minte.
Cu vârsta, tot ce-a însemnat plictis
Am regândit, dar ura dinainte,
Când mă chema al tinereții vis
Peregrinările lui Childe Harold – Cântul al patrulea –
strofă LI
Peregrinările lui Childe Harold – Cântul al patrulea –
strofă XXVI
Peregrinările lui Childe Harold – Cântul al patrulea strofă I
Între-un palat și-o temniță, pe Puntea
Cer, vânturi, munți, lac, râu și fulgerări,
Și nori, și noapte – am un suflet care
E inspirat, spre voi simțind chemări,
O clipă de repaos când mai are.
Glas de-aș putea să dau și să-ntrupez
Tot ce e viu în mine-ntr-un cuvânt:
Gând, patimi, inimă, simțire, crez,
Ce-am căutat și caut pe pământ,
... Înrourații zori se-arată iară,
Cu-obraji de flori și cu miresme sfinte,
Râzând de nori – și ziua stă s-apară,
De parcă-n lume n-ar fi și morminte.