Distruge chinul, ori de cel căznit
E nimicit – oricum, sfârșește-o dată;
Se-ntorc unii de unde au pornit
Și iar țes în paing speranța toată.
De ce și cum – nu știm... Vedem noi norii
Din care-n suflet, fulgere lovesc?
Lovirii lor doar îi simțim fiorii
Și negrele lor urme-s chin drăcesc.
În Arqua doarme, sat de munte unde
El ultimele zile și-a trăit.
Țăranii, mândri, te și duc oriunde,
Să-i vezi mormântul, casa, negreșit.
Sălașul pașnic ce și-a fost ales
Parcă zidit a fost pentru acei
Ce-și plâng esența muritoare-ades,
Și mult dezamăgiți, cu drept temei,
Munți, arbori, flori și frunze admirând,
Și ziua oglindită-n unda pură,
Cum trece timpul nu mai simt nicicând,
Râu cristalin li-i viața în Natură.
Eu sunt lăută. Trupul meu de-ncerci
să-l zugravesti, și arcuirea-i lină,
vorbește-așa ca despre o smochină
zemoasă și rotundă. Treci
Străinii soli vedeau cum strâng tezaur
cu el, cu tot ce el făcea;
și, fastu-i provocând, dogatul de-aur
ei îl imprejmuiau cu o rețea
Veneția
Acest lucru ce boltit revine
în smalțuri de-aur, parcă-adânc săpat,
Dedicată lui Richard Beer-Hofmann
Ferestre princiare-n desfătare
zăresc ce ne-obosește uneori:
Nici o grea durere să nu-i cadă
de pe fața stinsă, că prin soartă
ea prin tragedii încet își poartă,
desfăcut aproape, veștejit,