Avea și ea aceeași soartă poate...
Dar inima nu crede! Preafrumoasă
Și plină de firească bunătate,
Ea, de curând și mamă, și mireasă,
Ci iată lacul Nemi, între dealuri
Împădurite, încât cruntul vânt,
Ce smulge arbori și stârnește valuri,
Dând spumelor spre cer cumplit avânt,
Albano-i curge către vale,- aproape
Și Tibrul, spre mediterane spații,
Ce scaldă Lautiumu-n val de ape,
De-aici „Cânt armele și pe bărbații...”
Dar am uitat că pelerinul meu
La templu a ajuns – și bun rămas
Îi spun, fiind la cap de drum și eu.
Mediterana însă încă-un ceas
Ani lungi, dar vai, puțini s-au scurs de când
Eu și-al meu Harold hoinărim avan.
Am plâns și-am suferit din când în când,
Dar parcă stând pe loc, munciți de-alean.
O, de-aș avea-n deșert sălaș, alături
De-un suflet drag și plin de frăgezime,
Și gândul despre oameni dând în lături,
Pe ea doar s-o iubesc, urând pe nime!
Deci: printre primii. Cel dintâi, nu zic.
Prioritatea poate, foarte des,
– Fie că unul ți-e sau nu amic –
Să nască certuri grave. Un englez
Că dacă Blucher, Bulow, Gneisenau,
Și alții-n „ow” și „au” n-ar fi venit
Să-i sperie pe cei care luptau
Asemeni leopardului lihnit,
Ei și? Să-i ți Cel de Sus pe regi,
Că-n pământeni nădejdi prea mari nu am,
Mi-a spus o păsărică: înțelegi?
Li s-a urât noroadelor de ham.
El murmură, înjură, și-n curând,
Ca David, dă cu pietre-n uriaș,
Pe urmă vin și armele de rând,
Când deznădejdea iese din făgaș.