Să nu-mi pierd șirul... Cel dintâi, nu spun,
Dar printre primii, Juan cel năzdrăvan
Se cațără pe zid, ca un nebun
La Ismail, de parcă an de an
Iată-l aici pe omul învățat
De prunc, s-adoarmă ca un prunc, pe-un piept
De dulcinee. O fi fost bărbat,
Dar raiul lui acesta fu. E drept,
Decât silit de soartă, valuri, vânt,
Sau rude-apropiate – tot un drac.
Ci sacre legături n-au crezământ
Aici, în toiul luptei, la atac.
Zidu-i da ghes să zboare la asalt,
Ca un gonaci care-ntâlnește-n drum,
La alergări, un gard sau drug înalt, –
Tot tineretul Angliei, acum
Văzând, Lascy, că-i vin în ajutor
Acești flăcăi, parcă picați din cer
În clipa când se retrăgea de zor,
Se înturnă spre Juan și-i zise: – „Sper
Vorbi-n nemțește. Pricepe Juan
Ca și-n sanscrită – deci ca vai de el.
Îl salută pe mândrul căpitan
Văzându-l cu cocarde fel de fel,
Când nu vorbești aceeași limbă, greu
Te înțelegi – darmite în război
Când răcnetele tulbură mereu
Cuvintele, și crimele curg roi,
Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura, Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din țipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Om nu va mai fi, jertfa va lipsi. Al nostru tiran
Ce-n două lungi octave-am povestit
S-a petrecut într-un minut. În schimb
Un car de fărădelegi s-au îmbulzit
Să-și facă loc în acest scurt răstimp.
Pătrunseră-n oraș. O, timp etern!
„Domnu-a făcut natura, omul muri” –
Grăiește Cowper. Drept e-acest refren!
Ninive, Tirul, sunt dărâmături.