Sentința lui pompoasă n-are scuză!
S-auzi cum zice „Bine!” (vorbă-n vânt),
Cum bâzâie-n lumină ca o gâză,
Cea mai albastră de pe acest pământ,
Ți-e scârbă de-autorii-autori,
Nebuni cu straiul de cerneli pătat,
Deștepți, pizmași, subtili, c-adeseori
Par niște foale bune de umflat,
De soiul ăsta se-ntâlnesc destui,
Bărbați de lume, prefăcuți, poeți
Din nimereală, de condei sătui –
Scott, Rogers, Moore; pe falșșii cântăreți,
Nu, ele n-au sărmanele-n serai
Nici un bărbat de lume și poet.
Li s-ar părea, vezi bine, mai dihai
Decât un clopot într-un minaret.
Chimia n-o cunosc cu-ale ei gaze
N-au cursuri metafizice, n-au cum
Citi-n biblioteci sentințe, fraze
Despre năravuri care azi sunt scrum.
Pe Domnul de-l slăvesc, poate-ați ghicit,
Am anumite socoteli. Dar nu-s
De laudă: te las către sfârșit
Când am să trec la proză. Nu-i exclus
O! Veselie! Inocență! Apă
Și lapte dulce, cuminecătură
Din zile fericite! Cel ce scapă,
În veacul nostru de păcat și ură,
Turcu-o privea pe Laura-ntr-un fel
Mai mult creștin cât musulman. Părea
Că-i spune: „Doamna mea, eu sunt acel
Ce-ți face cinstea, și-ai să stai colea
Se revărsa de ziuă, timp în care
Le-aș sfătui pe cele ce-au dansat
O noapte-ntreagă, cu grăbire mare
Să plece de la bal, căci de îndat'
Mă duc la baluri nu de azi, de ieri.
Prostește-am stat mereu pân' la sfârșit
Și m-am uitat (nu-i nici o crimă, sper)
Să văd femeia care-a biruit.