Deși-aș putea să-l spun, căci pentru mine
Ea fost-a numai via-ntrupare
A operei cerești, ascuns voi ține
Numele-acestei Aurore. Oare,
Deci, Laura știind că-i păgubită
S-o prindă zorii, după ce la bal
Dansase șapte ore-nghesuită,
Se pregătea să plece. Cu-al ei șal
Asemeni cu birjarii dau din mâini
Se-nghesuie, lovesc și suduiesc
De le troznesc și fălcile, păgân,
Răcnind într-una. Pe la noi păzesc
Dar contele și Laura-și aflară
Gondola-n fine și plutind ușor
Pe undele tăcute, discutară
Despre costume, dansuri, dansatori
– „Musiu, îi zise contele-ncruntat,
Mă văd silit să vă întreb ce anume
Vă mână-ncoace? Nu v-ați înșelat?
Nădăjduiesc că da și, fără glume,
Această doamnă mi-e nevastă!” Ea
S-a-mbujorat la față ca un mac,
Dar dacă-o englezoaică-ar leșina,
Italiencei greu îi vii de hac.
Ea spuse... Ce? Căci glasul îi pierise.
Dar contele-l rugă să vină sus,
Mult-potolit de cele ce-auzise.
– „Să nu ne facem, zise el, de râs
Sorbiră deci cafea, această zeamă
Iubită și de turci și de creștini
Deși în alt chip fiartă. Fără teamă
Vorbi-n sfârșit și doamna: – „Ce destin!
Ești turc într-adevăr? Te-ai însurat?
Cică pe-acolo degetele, vai!
Țin loc de furculiță. Minunat
E șalul ăsta. Sper c-ai să mi-l dai.
O, barba asta, Beppo, îți stă rău!
Chiar mâine s-o dai jos! De ce-a crescut
Atât de mare? Ah, uitasem! Zău,
Și cum îți par? Te rog dintr-nceput