Învăţat-aţi acuma cântecul meu? Ghicit-aţi ce vrea? Ei bine! Haideţi! Oamenilor superiori, cântaţi-mi acuma cântecul, roată, pe rând!
Cântaţi-mi acuma voi înşivă cântecul ce se cheamă "De la capăt", al cărui tâlc e "în vecii vecilor!", cântaţi, superiorilor, cântecul-roată al lui Zarathustra!
Hei om! Veghezi?
Dar Zarathustra, cotind dup-o stâncă, zări nu departe sub el, tot pe drumul acela, un om ce-şi azvârlea mădularele ca un apucat şi-n cele din urmă se prăbuşi cu burta la pământ. "Ia stai! grăi Zarathustra întru inima lui, ipochimenul trebuie să fie, neîndoielnic, omul superior, de la el veneau acele strigăte cumplite de primejdie, să văd de-i nevoie de ajutor acolo." Când însă alergă la locul unde omul zăcea pe jos, dădu de un bătrân tremurând şi având nişte ochi rătăciţi; şi, oricât se strădui Zarathustra să-l îmbărbăteze şi să-l pună iar pe picioare, totul fu zadarnic. Ba chiar, nefericitul părea să nu bage de seamă că-i cineva lângă el; mai bine zis se uita mereu împrejur, frământându-se de-ţi era mai mare mila, ca un însingurat şi părăsit de toată lumea. Ci-ntr-un târziu, după mult tremurat, tresăltat şi zvârcolit, începu să se căineze aşa:
Cine mă-ncălzeşte, cin mă mai iubeşte?
Daţi mâini fierbinţi!
Să ne jucăm de-a Ziua de Ieri –
Eu – o școlăriță –
Tu – și Eternitatea –
Poveste Nepovestită –
N-aș vrea să pictez – un tablou –
Mai curând aș dori
Să trăiesc mereu voioasă
Neputința de-a fi –
La ce bun! Inima lui
este strâmtă, spiritul
stă-n această cușcă strâmtă
ca-n cătușe,-nghesuit.
Constatarea cea mai crudă
v-am ascuns-o – viața devine plicticoasă:
lepădați-o, ca să-i prindeți gustul iară!
Singuratice zile,
cum ați umbla pe picioare voinice!
Singurătatea
nu se sădește: ea se coace...
Și trebuie în plus să-ți fie soarele prieten.
Amestecă-te iarăși în mulțime:
ea cizelează și călește omul.
Singurătatea-nmoaie,
singurătatea șubrezește...
Dacă omul singuratic
e copleșit de mare spaimă,
dacă aleargă și aleargă
și nici nu știe încotro?