Odaia mea şi-această toată
nemărginire înnoptată
e-acelaşi spaţiu. Sunt o strună mare
peste largi, foşnitoare
Şi zvonuri trec, te dibuiesc,
trec îndoieli, te-ascund în nori.
Cei trândavi şi cei visători
chiar de-al lor foc se îndoiesc;
Domnul fiecăruia doar îi cuvântă înainte de a-l crea,
apoi îl însoţeşte din beznă tăcând.
Dar cuvintele, preursirea,
aceste cuvinte-stihie, sunt:
Flori, voi asemeni drept rânduitelor mâini
– mâini de fecioare, mâini de ieri şi de azi –
flori zăcând pe-un capăt de bancă-n grădini,
rănite pe-un capăt de lânced zăplaz,
Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta.
Şi e ca Ruth, a lui Noemi noră.
Lâng-ai tăi snopi, cât ziua e de mare,
trudeşte printre slugi, din auroră.
Precum un rest de verde! Par vopsele;
sunt aspre, ciunte, frunzele-i uscate;
albastrul înfloritelor umbele
nu-l poartă, ci-l răsfrâng, decolorate.
Nu-i faceţi soclu! Deie trandafirul
prinosul lui de floare, an cu an...
Orfeu e – în veci preschimb, şi chiar zefirul
îl ştie-în fel şi chip. Ar fi în van
Să fugi de bun rămas, precum ar fi
în urma ta, cum e sfârşita iarnă;
căci printre ierni sunt ierni: nu poţi sfârşi
iernând; deasupra inima-ţi aştearnă!...
Priveşte floarea, ţărnei credincioasă:
destin îi dăruim o clipă, doar atât!
Dar cine-o ştie, veştedă, că-i pasă:
a noastră-i jalea ei, demult am hotărât!
Oglinzi: pân-acum nimeni n-a spus încă
ce sunteţi voi în firea voastră-adâncă.
Lacune ale vremii, împânzite
parcă numai cu găuri de site.