Gânduri de noapte pe care vechi presimţiri v-au adus,
prin care chiar tăcerea copilului se-ndeamnă,
vă cuget pe-ndelete – şi sus, acolo sus,
o trainică dovadă domol şi-adânc vă-nseamnă.
În desăvârşita noapte
când ridic privirea din carte,
din numerabilele clare rânduri,
o, ce stelar de limpede se-mparte,
Sunt ca un steag înconjurat de zări.
Simt vânturile care vin din depărtări;
le voi trăi în timp ce lucrurile jos nici nu se mişcă;
uşile se-nchid încă domol şi-n sobe-i tăcere;
Am fraţi în sud, am mulţi şi în sutane,
în mânăstiri în care laur creşte.
Ştiu, ei zugrăvesc madone omeneşte,
visez adesea despre tineri tiziani,
Lumea-şi preschimbă-n zbor firea-n
noi chipuri ca norii,
dar creşte desăvârşirea-n
vechi albii, cresc zorii.
Fetele cântâ:
Multă vreme am râs în soare,
şi una i-a adus celeilalte,
rezede şi garoafe învoalte,
Simt, plin de teamă,-ades o-nfiorare,
gândind ce-adânc înfipt în viaţă sunt.
Cuvintele-mi par ziduri, după care,
ascuns în munţi tot mai albaştri-n zare,
Fructele de ce le-am zugrăvit?
Poate unde te-am zărit
culegând căpşuni în grădină.
Florile de ce nu pier în mine?
Omul orb care stă pe pod şi pare
fruntariu-al unui anonim regat,
poate-i acel, pururea neschimbat,
în jurul căruia stau strajă-n zare
Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila