De-a lungul înaltelor ziduri de-o iei,
mulţimea de roze nu poţi să o vezi,
pe-ale parcului străine alei,
dar în credinţa ce le-o păstrezi,
De s-ar lăsa cândva tăcere mare,
Si dacă tot ce-i vag şi întâmplare
Şi râs vecin ar fi să înceteze,
Şi dacă simţurile-n vuiet, treze,
Să nu-ncerci viaţa s-o pricepi,
atunci se face sărbătoare.
Şi fiecare zi s-o-ncepi,
ca un copil ce, pe cărare,
Nezăbovit, privirea a trecut mai departe
de colina însorită, de drumul abia început.
Astfel ne cuprinde ce nu am putut
să cuprindem – strălucind din departe,
S-a tuns majestatea sa;
acum coroana largă-i atârna
şi-i îndoia urechile puţin,
în care, uneori, cu mult venin
Încă ne-amintim. Parcă odată,
toate-ar mai putea să fie iar.
Ca lămâiul crud, într-o livadă,
sânii tăi cei mici, uşori, de fată,
Şi iar dă vuiet viaţa-mi, din străfund,
de parc-ar curge-n maluri mai lărgite.
Şi lucrurile, tot mai înrudite,
imaginile mai pătrunse-mi sunt.
Afund, străbunu-ncâlcit,
rădăcină a tuturor
celor duraţi, ascuns izvor
niciodată privit.
Doar cel ce-ntre umbre-a-nălţat
lira-i cândva,
poate, imnul nemăsurat
presimţind a-l cânta.
În cercuri tot mai vaste îmi depăn viaţa mea
şi-mi fac deasupra lucrurilor drum;
pe cel din urmă, poate, nu-l voi mai încheia,
dar îl voi încerca oricum.