Acolo, unde din uitare, încet
ce-am trăit odată se-nalţă spre noi,
pur măiestrit, blând, nemăsurat
şi-n cuprinsul denecuprinsului înluminat:
Eu te găsesc în lucrurile toate,
cu care-s bun, şi-am gingăşii frăţeşti;
bob, te-nsoreşti, în cele ne-nsemnate,
şi, mare-n cele mari te dăruieşti.
Iubite, strigă-mă, puternic strigă-mă!
La geam nu-ţi mai lăsa logodnica atât
în aşteptare.
În alei de platani seculare
Izvoare, zbucniţi în lumină
aproape prea zorit.
Ce din temeiuri ţâşneşte
senin şi sfinţit?
Cu noi viaţa-şi mâne
imboldul, dar clipa
măsoară şi pripa
şi-n veci ce rămâne.
Doamne, noii zori
cu fulger, bubuie.
Grăbesc vestitori
spre boltă de-i suie.
Fără de preget, chiar de ştim priveliştea iubirii,
Şi ţintirimul cel mărunt cu nume care plâng,
Şi groaznicul abis a-toate mut în care alţii
Sfârşesc: fără de preget mergem amândoi
Amurgul mi-e o carte-mpodobită
cu scoarţe de mătasă, purpurii;
desfac încet lăcata aurită,
cu mâini tihnite, făr'a mă grăbi.
Oricum m-aş schimba
nu, nu te uit nicicând
suavă dragă lumină
din început pe pământ.
Fericiţi cei ce ştiu că îndărătul
tuturor graiurilor stă negrăitul;
că de acolo – binecuvânt,
măreţie ne vine şi-avânt.