Nu mă cunosc decît atunci cînd plîng
Ştergîndu-mi lacrimile pe furiş
Şi încercînd cu greu să te ascult
De parcă-mi şade inima pieziş
Ca îndelung mângâiat este trupul său
Leneş un singur ochi i se desface
Asupra capului adus alături
În întunericul în care zace.
Ieronim, frică îmi este acum, ce să mai fac,
Ce trebuie să fac, ce se mai poate?
Pe lângă apa unde m-am scăldat
De la naştere şi pînă atunci
Ziua are trupul despicat în două,
Numai jumătate mai e vie,
O lumină fantastică a-nvăluit
Tot ce a fost să fie.
Am început să aştept, se apropie,
În vis sufletul face exerciţii de ieşire
Din trupul care stă nemişcat,
Întunericul pare în afară de fire
Îngropată-n mirosul de trandafir
din luminoasa dimineaţă
culegeam petale ca vişina putredă
şi le puneam în mîna bunicii
Ajunsesem la ea, băteam la poartă,
i-am auzit glasul uşor înăbuşit
şi paşii de dincolo de zidul de piatră
şi-am început să strig că am venit.
A stat ninsoarea, a stat viscolul, a stat tot,
Nimic nu mai pică acum nici din cer,
Nici de pe-acest pămînt, oricît ai aştepta
La fereastra albită de ger.
Aş fi putut să vin cu voi la cină
Uitând vânzarea care-avea să vină,
Dar am văzut că toţi stăteaţi la pândă
Ştiind care e preţul şi neputând afla
Ca o armă tremurătoare care-a dat greş
Sta trupul meu în luminişul verii,
Hei, iepure, strigam, apropie-te să mă rog ţie
Acum în dulcea clipă a greşelii.