Adânc, o, străadânc suspin!
Fereastră-n care nimeni nu-i!
Lăcaș al nimănui,
de propria-mi ploaie plin!
În vidu-amiezii-n care pare-mi
că trece lin, fără să lase
de-a lungul lâncedei terase
nici urma unui foșnet baremi,
Tot ce mai rămăsese
Era o labă a piciorului stâng,
Enormă. Privind-o,
Abia dacă reușeai să-ți dai seama
Bisericile n-au acoperișuri,
Ci aripi zgribulite pe trup,
De șindrilă,
Pe care va veni o vreme
Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut.
Păduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple în care nu m-am închinat,
Oceane de frunze
O roză-i toate la un loc,
rămânând ea, – vocabul pur;
cu singur textul echivoc,
al lucrurilor împrejur...
Ci – abia noi te-am făcut
să-ți multiplici caliciul;
ai văzut un deliciu-n
acest artificiu, –
Într-un balcon, o doamnă care
întârzie, sau într-o fereastră, –
e limpede că-i cea pe care
o pierdem fiindcă-n noaptea noastră,
S-au stins profeții în pustie
Și îngeri cu aripile-atârnând
Sunt duși încolonați
Și strânși în piețe.
Alături, o roză, vrei să ne fii când
ni-i dragostea-n tumult?
Sau ți-amintești, când alta e la rând,
de cea de mai demult?