Sufletul e ceva in noi
Care nu poate exista in afara.
De cate ori nu mi s-a întâmplat
Sa descopăr
Ca și când și-ar fi pierdut frunzele
Brațele mele se clatină în vânt
Încercând să spună ceva
Într-o limbă
O, Doamne, dar eu?
Cumpănă a unei fântâni
Cu cât mai în cer
Cu atât mai adânc
Am putea cere paradisului
Mai mult decât să fie asemenea
Cuibului de rândunică?
Pe dinlăuntru
Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
Cămașa de pe mine, iubito, poți s-o storci,
Și m-am gândit pe ape la inimile noastre,
Dar m-ai strigat - tu poți oricând să mă întorci! -
Cât aș fi vrut să fie
Totul perfect ca o plantă
Pe care doar toamna târzie
Are puterea s-o stingă
Căzând de sus, acoperind,
Ca o-ncercare eșuată
De a lua totul de la capăt,
Dacă astfel putuse fi cândva începutul,
Mi-e atât de frig,
Încât cred că
Aș mai putea fi salvată
Numai asemenea acelor înghețați
Bandajează-mi rănile naive,
Doamnă frumoasă şi bună,
Rănile prin care credinţa mi s-a scurs,
Clipă cu clipă, o lună.
Planetă fierbinte explorată de-un greier,
Febră cântătoare ascuţit,
Trupul meu vrăjit de sine însuşi
Se ascultă fericit.