Dealurile erau aurite de copaci
ca un palat nefăcut din care zeul cald
a plecat să-și susțină regii
Noi ne uităm la ele
Prin somn îmi căzuse sufletul din mine,
ca dintr-un pat umplut cu sânge
La revedere inima,
în rest, vă zic,
Mi-am întins surâsul tău peste cimitirul meu
ca o piatră funerară fumegândă
când răsare surâzândă
ieri cel de alaltăieri merue.
A venit îngerul obosit și supărat
m-a pălmuit cu aripile pe față
Peana lui era sprânceana mea de-mpărat
bătându-mă de viață mă dezvăță
Soarele era o buturugă de lemn
și înfrunzea cu lumina
gâturi de regine engleze
se tăiau pe el
Se asprise cerul de gerul norilor,
suavul frig năștea fulgi de zăpadă;
Urlând și mândră lupoaica pe stână
ningea pui de lupoaică. Tot trupul meu se topea
Alee, întâmplare a grădinii
spre drumul tăietor de câmpuri,
mă rod și mă însângerează spinii,
ai gândurilor, gânduri, gânduri,
Totul era fix și cu ochi idolatru
atât de fix încât treiul devenise patru
totul era statornic precum rugul
pe care fără să murmure arde sfântul
Pleacă toamna, ducă-se
iară iarna, vină-se
am dat greu aurăria
de la toată frunzăria
Îngerul era nervos și obosit
se zbătea în inima mea.
Adu-i ceva de vorbit! orb am strigăt la stea.
Adu-i o pradă,