Eu n-am cules victoria pe steaguri.
Întru sminteli scârbindu-mă și-n trude,
vremelnicele scrâșnete și ciude
le-am spart în dinți ce n-au mușcat din faguri.
Cu alge și meduze verzi la proră,
Păcatul ne îmbie și ne-ncarcă
pe mlădioasa, galeșa lui arcă,
sub voluptoasa vânturilor horă.
Sub mâna ce se pleacă să disece,
fug din artere purele esențe.
Din veșnicie picură cadențe,
ca stropii grei din stalactita rece.
Spărgând zăgazuri tari sub constelații,
s-au năpustit cirezi întregi de ploaie.
Pământu-ofta, pătruns în măruntaie
de voluptatea noii germinații.
Când printre fântâni alunecă inele
și orice vis își crapă o păstaie
se tolănesc izvoare și pâraie
cu fața-n sus și ochii către stele.
Căzu, ca spintecată de junghere,
în lanu-nalt, cu secera în mână,
cu sân rotund ca luna din fântână,
cu pântec greu ca fagurii de miere.
Slăvite-n veci să fie alba tindă
fereastra unde râde-un corcoduș
și bunul prag al primitoarei uși
cu brațe dulci ce-așteaptă să cuprindă,
Când jerbele solemnului crepuscul
în crini cerniți cuprind biblioteca,
mă rup de lângă Platon și Seneca
și lacrima din ultimul opuscul.
Veghem peste atomi și molecule.
Cimentul are sânge și artere.
Dăm pietrei duh și fantei înviere,
visăm în nituri și gândim în scule.
Pe scocuri care vâjâie și tună
s-au năpustit cu muget de bouri
și-acum, în vaiet lung și trosnituri,
se prăvălesc pe-un fund de văgăună.