Zvârlit de ape, putrezea în stuf,
răscopt dogorii crâncene din slavă.
Sub muște verzi, duhoare și otravă
vărsa din ticălosul lui burduf.
Nu vis de piatră-n nemișcare pură,
nici rece sfinx în cremenea nevinii,
ci, vie, din azurul tău, și crinii
și lebăda-n zăpada lor te fură.
Trecut-au ani, ca peste șesuri norii...
Dar, uneori, când ramurile lunii
ne bat în geam cu zarzării și prunii,
din zări adânci, așa cum vin cocorii,
Departe de valahicele șesuri,
îl sug osânda, pacostea și anii,
ros de năluci și fript de pofte stranii,
cu ochi fierbinți și lacomi de culesuri.
Contemplu, sub armură, cavalerul,
întors pe za cu roșii răsărituri.
În veac obscur de patimi și de mituri,
sfințea în cer și spada și mânerul.
Pe rafturile mele taciturne,
la ore de amurg aurifer,
Rimbaud, Petrarca, Schiller și Homer
se scoală din volume ca din urne.
Dorm mările și asprele faleze.
Nu-i nicăieri o rană să se vadă,
dar o durere rece de zăpadă
s-a-ntins peste genuni să scânteieze.
Smeoaica mea cu brațe de turbine
și trăsnete albastre pe grumaz,
cu-o talpă sprijinită pe Bicaz
și alta peste piscuri carpatine,
S-ar fi putut să mă albească luna
ce-și grămădea zăpada sub pervaz,
de mucava vr-un viscol de necaz
ori grindina, când se holba furtuna.
Adeseori te fulgeră o ghioagă,
sau câte-un ghiont împuns Măriei-Tale,
vr-un bobârnac strivit între petale
și-o-tiflă-n tot ce-n tine se mai roagă.