În râvna pentru-nalte-aureole,
prin verzi mocirle-ades ne-mpotmolim.
Zidim minuni, dar ce urcăm sublim,
surpându-se, ne-ngroapă sub cupole.
Între dactil și emistih bucolic,
m-au îngropat ruralei mele vetre.
Orașul liric țipă-n taximetre
și duduie-n motoare, hiperbolic.
Îmbătrânesc, precum bătrânii viezuri,
prin gropniți, sau ca luna-n eleșteie.
Îmbătrânesc și lacrimi și condeie
și tâmplele sub cântece și crezuri
Mă plec, ca peste-un ochi afund de apă,
flămând și orb, deasupra morții mele
și scormonesc cu sfârcuri de nuiele
în câte taine tremură să mă-nceapă.
Tu, altădată, mâinile pe frunte
îmi lunecai în unduiri de ape,
să mi se pară lungi vibrări de clape
și veșnicie, clipele mărunte.
Pe iazul plin de broaște dolofane,
sub zumzete albastre de țânțari,
cine bătu lumina-n ținte mari
și-a răstignit-o-n candide piroane?
Parcă-mi lipseau o aripă, o coastă,
un braț puternic sau un mare vis.
Eram ca izgonit din paradis,
ca bântuit de ciumă și năpastă.
Mi-e dragostea ca trăsnetul, ca spinii,
ca vâjâitul apelor pe scocuri,
ca durele și strașnicele blocuri
ce scapără sub tunetul luminii.
Îmi faci eternitate din secundă
și din vecie clipe și frânturi,
ă lunec din mătăsuri în păduri
și din amiezi în mări ce se scufundă.
De jos, din zbuciumata-mi adâncime,
tânjesc mereu seninătăți să isc,
gelos pe glaciatul lunii disc,
pe tot ce e celestă limpezime.