Ce mândru sună când poetul
Cu sori și regi se-asemuiește;
Dar cum și-ascunde chipul, bietul,
În turburi nopți când rătăcește!
Să-i lași lui Alexandru cea oglindă
A lumii! Ce-ți arată? – Ici și colo, nori
Lini, siliți de alții să se prindă,
Pururea doar astfel plutitori.
Plăcută-i lumea s-o privești, dar este
Mult mai plăcută lumea unui bard.
Pe plai multicolor zărești celeste,
Vii focuri care zi și noapte ard.
Cât îți pizmuiesc aripa
Umedă, Apus de Soare!
Veste poți să-i duci când clipa
Amintirii crunt mă doare.
Ce plăcut, iscat din strune,
Îți prind noima, dulce cânt!
Iubitor, tu pari a spune
Că alături lui îi sunt.
Sunt singur, cu mine;
Unde mi-ar putea fi mai bine?
Visul meu
Mi-l beau singur, mereu,
Toți merg acolo, merg pe rând,
Iar alții prea devreme;
Deci bravi, semeți și iuți, oricând
Al vieții drum ne cheme...
Dacă treci pe lângă fierărie,
Nu știi calul când ți-or potcovi;
Dacă vezi o casă în câmpie,
Poate-n ea iubirea-ți vei găsi.
Dulce e privirea fetei ce te vrea,
Ochii-s dulci acelui ce râvnește-a bea!
Dulce-i a stăpânului salut ușor,
Stinsa rază-a toamnei, soare prins în zbor!
Cinstește-l pe-un străin, de-ți dă binețe,
De parcă el ți-ar fi un vechi prieten;
Vorbiți puțin, vă spuneți: „mergi cu bine”,
Tot către răsărit, el spre apus;