În noaptea-n care bântuie lemuri
și larvele pe morți îi hărțuiesc,
întregul spațiu cosmic iscodesc
și cercetează-n van ai tăi auguri.
În tot adâncul meu te-aprind,
ca fundul mărilor mărgeanul.
Oricât mă bate uraganul,
mai mult în alge te cuprind.
Pe recele somn de safir
și taină să-mi fii și minune.
Din ochii tăi mari, iertăciune
pe frunte să-mi picuri și mir.
Un oarecare cioplitor
tăia din piatră coțofene.
Le da culori nepământene
și le sufla în aripi zbor.
De ce nu pot să mor frumos
ca plopii-nalți cu săbii drepte,
știind înghețul să-l aștepte
pe vârfuri lungi de abanos?
Nu mă-nvață să fug, Părinte,
De răni, de lacrimi de catran.
Ele dau freamăt mai fierbinte
Acestui sânge pământean.
Nopți la rând urmăresc prin vizetă
Beznele, beznele, beznele.
Odinioară, citeam stelele. Lesne le
Buchiseam slovele, scrise pe bolta cu creta.
Și dacă sunt, de ce să nu mai fiu?
De ce să-nchei, de-am început o clipă?
De ce nu pisc de piatră, ci risipă,
de ce o zi și nu mileniu viu?
Și-acuma, domnii mei,
Să vă spun un cuvânt de păstrat în memorie și suflet
Drept temei și în acelaș timp final oricărei metafizici.
Trupul bărbatului e sacru și sacru e trupul femeii,
Sacru e trupul lor, oricine ar fi ei.
Trupul sclavului? Al emigrantului cu fața năucă, acum debarcat?
Oricare-i la fel cu cel mai avut – cu tine însuți la fel.