Din zi în zi intrăm în stâncă
și piatra crește-ncet, pe noi,
cu câte-un rar arbust vâlvoi
zbârlit pe tot ce suntem încă.
Cine m-alungă-n celălalt?
Din celălalt cine mă cheamă?
Că urc din din geamăt în aramă,
că trec din lacrimă-n bazalt.
Orbit de strălucirea ei de tiară,
zeiță albă, pudică și nudă,
pândeam prin stuf, cu geana grea și udă,
superba goliciune statuară.
Cu inimi de mireasmă și ciment,
cu sânge care speră și se teme,
de unde curgem, din ce fund de vreme,
din adâncimi străvechi de testament?
Se leagănă câmpia ca o navă.
Spic, bălărie, laur și arbust
din țărna cu ocult și crâncen must
își beau puterea dulce sau grozavă.
N-a fost nicicând așa cuviincios
Ca el vreun om. Era necăutata
Icoană-a bunătății. Adevărata
Esență-a unui suflet luminos.
Bastonul tău, monedele, portcheiul,
Docila yală, notele târzii,
Pe care n-o s-apuci a le citi
În timpul ce-ți rămâne, și condeiul,
Voi ști de ești un labirint pierdut
De seculare râuri care curg
În sângele meu, Israel? Amurg
Și răsărit la fel noi le-am văzut?
Tot Acevedo astăzi te numești
Moșie a bunicilor, câmpie
Nedefinită, țărină și glie.
Doar în închipuire știu cum ești.
Din groaznic vis bărbatul s-a trezit
În câmp deschis amenințat era
de iatagane. Barbă-și mângâia
crezând c-a fost rănit ori a murit.