Am un zmeu, am un zmeu,
Ce sus zboară zmeul meu!
Bucuros e mândrul soare:
„Am primit şi eu scrisoare!”
S-a numărat câți s-au pierdut
În focul care a trecut.
În care s-a pierdut și tata,
Dar socoteala nu e dreaptă.
Pe unicul, Lida, pe care îl poți iubi,
Îl ceri – și pe drept – să fie cu totul al tău,
Și chiar este cu totul al tău,
Căci de când al tău eu sunt,
Amintire-a stinsei fericiri, atât de pură,
Ce o port apururi la grumaz,
Dăinuiești mai mult ca sufleteasca legătură?
Duci a dragostei clipită pană azi?
Ce să ceară omul oare?
Liniștit să stea-i mai bine?
Sau să tindă cu ardoare?
Să se-agite dacă-i vine?
„Iubește bietul greier... Și tot scrie
Sonete! Inima vrând să-și deschidă,
Trudite rime-i scoate din firidă;
Copii, voi credeți că e jucărie?
În ziua judecății de apoi,
Când lumea o s-ajungă la sfârșit,
Sever ni se va cere, negreșit,
Să explicăm tot ce-am vorbit în doi.
De la cine-l am, e, asta n-o spun!
Din trupul meu e zămislit.
Scuipați-mă: ptiu, ce mai târfă!
Dar eu am cugetul cinstit.
Ce sufăr știe doar acel
Ce dorul știe!
Stingheră, fără nici un fel
De bucurie,
Regele Cleomenes nu știa, nu-ndrăznea –
nu reușea să spună asemenea cuvinte
în fața mamei sale: Ptolomeu pretindea
că, pentru garantarea tratatului de pace, ea