O, cât de domoale-s pădurile verzi
Ale patriei noastre,
Talazul cristalin
Se stinge alături de zidul surpat,
Voi, mari orașe
Din piatră durate
În câmpie!
Mut, cel fără de țară
a 4-a variantă
Luna, de parcă o moarte-ar ieși
Din grota albastră,
Tăcere-n odaia-nnoptată.
Sfeșnicul pâlpâie argintiu
În fața răsuflării-armonioase
A-nsinguratului.
O, vara verde cât de mult
S-a liniștit, chipul tău de pur cristal!
Lângă iazul serii florile-au murit,
Un strigăt speriat de mierlă.
La geam cu flori re-ntoarce auriu și umbră
Clopotnița. În calm e capul mai puțin fierbinte.
Fântâna cade-n neguri de castani, cuminte –
Atunci tu simți: e bine! În tristețea sumbră.
Un gong brun-auriu sfârșind să sune –
În negre-odăi iubitul se deșteaptă
Cu fața-n flăcări ce spre geam se-ndreaptă.
Catarge, pânze ard pe fluviu-n spume.
În curte mult roșu și verde. Se strâng
La masă argații cu slujnicele-acum
În sala de jos înnegrită de fum;
Vin toarnă și pâinea ei frâng.
La râu, prin galbenul ogor prelins,
Din an trecut, foșnește-uscatul stuh.
Superb trec sunete prin sur văzduh,
Adie-o boare de gunoi încins.
Spălătoreasă aspră, te ador.
Povara bolții, de-aur, stă pe val.
Pierind, un peștișor sclipește; pal
Un chip înoată prin arini ușor.