În goale odăi stă un destin sihastru
Tapete-atinge-o blândă nebunie.
Mușcate-n straturi la ferestre-adie,
La fel narcise-n propriul lor dezastru
1
În goale odăi stă un destin sihastru
Tapete-atinge-o blândă nebunie.
Mușcate-n straturi la ferestre-adie,
Deseori îți aud răsunând
Pașii pe stradă.
În mica grădină ruginie
Albăstrimea umbrei tale.
Această mână vie, acum caldă și-n stare
de cea mai sinceră îmbrățișare
dacă ea ar fi rece
și în tăcerea de gheață a mormântului,
Albastrul suflet mut s-a-nchis în sine,
Prin geam deschis coboară codrul brun,
Calm de jivine sumbre; moara-acum
Jos macină în vale, puntea ține
Noaptea s-a deschis peste fruntea răvășită
Cu stele frumoase
Pe colină, când tu împietrit de durere zăceai,
Negru, pasul urmează-n grădina-ntomnată
Luna sclipitoare,
Lângă ziduri ce-ngheață se năruie noaptea măreață.
O, ceasul cu spini al mâhnirii.
O, fagii desfrunziți și zăpada negricioasă.
Din miazănoapte adie lin vântul. Aici, pe poteca ruginie
Cu luni în urmă ceva întunecos a trecut
Voi, flori-ale-soarelui aurii,
Lăuntric spre moarte-aplecate,
Voi, maici de smerenie pline
În astfel de liniște
Când seara respiră pace-aurie
În fața pădurii și-a pajiștii sumbre
Un privitor este omul,
Păstor sălășluind în liniștea amurgită a turmelor,