Înainte a fost o lumină
m-am născut în limba mea
la câțiva pași de dragoste.
Noapte deschisă. Noapte prezentă.
de cealaltă parte a nopții
iubirea e posibilă
– ia-mă –
ia-mă între dulci substanțe
Ambuscadă în scrisul meu
cântă în poemul meu.
Dulce ta voce de ostatic
încremenită în memoria mea.
~
îmbrățișându-ți umbra într-un vis
oasele mele se curbează ca niște flori
Trândavă juneţă,
Roabă orişicui,
Din delicateţă
Porumbeilor care tremură în câmp, printre pomi,
Vânatului care, către noapte, aleargă în cete,
O, anotimpuri, o, castele,
Ce suflet n-are şi părţi rele?
Pe unde umbli seara, frumuseți și umbră
De înger nu-s. e când mâhnire, când uitare.
Străinul chiparoși atinge, și răcoare,
Și-i istovește sufletul uimirea sumbră.
Vânt, voce albă, șoptind la tâmpla celui ce doarme
Printre crengi fărâmicioase stă ghemuit întunericul în părul său de purpură
Lungi dangăte de vecernie scufundate în mâlul iazului
Și deasupra se-nclină gălbenele flori ale verii.
Liniște; ca și cum niște orbi au căzut lângă zidu-ntomnat,
Ascultând cu tâmple fărâmicioase bătaia de aripi a corbilor;
Liniște aurie de toamnă, chipul tatălui în soarele pâlpâitor
Seara bătrânul sat se surpă în pacea stejarilor bruni,