Albe și albastre flori
Ies senine din pământ.
Țese-argint amurgul blând,
Blând pustiu, călduți fiori.
Strigăt de faun prin scântei o ia haihui,
Lumini în parcuri spumegă-n cascade,
Metalici aburi scaldă-arcade
De oțel și-orașu-aleargă-n jurul soarelui.
Îngeri pictați păzesc altare; umbră
Și calm; și rază din priviri albastre.
Trist șovăie în gol făpturi sihastre.
Fum de tămâie și leșie sumbră.
Din crengi mijind, pe roșii sfere cade
Ninsoarea lungă lin și-ntunecat.
Cu preot e condus un mort bărbat.
Și pline-s nopțile de mascarade.
Vântul ce vârfuri de purpură mișcă ușor
E-al Domnului suflu venind și plecând ne-ncetat.
În fața pădurii stă, negru, un sat;
Trei umbre-s întinse pe-ogor.
În lupte și pustiu – orgie sumbră,
Pe ora ta-i stăpân Saturn.
Sub neagre tuia rătăcind,
Eva plină de răni se duce.
Soarele strălucește violet,
În depărtări înghițit deja.
Seara sub arcuri
Un vin nou merge;
Soarele toamnei, subțire și timid
Și fructele scapă de copaci,
Tăcerea albastră umple pacea
Un cer de după-amiază târziu.
Gura mea înflorește ca o tăietură.
Am fost nedreptățit tot anul, plictisitoare
nopți, nu numai coate drepte în ele
și cutii delicate ale lui Kleenex care îi sunau pe Crybaby
Sporadele, insule în salbe,
minunate petice în mare,
de reci curenți traversate
încă ne îmbie cu roade.