Ne-am plimbat pe podul de peste râul Chicago
pentru ultima dată, așa s-a dovedit a fi,
iar eu mâncam vată pe băț, aerul acela zaharat,
lumina aceea albăstrie, dulce, urzită din nimic.
Dă-mi-l înapoi pe tatăl meu străbătând holurile
Companiei Wertheimer, producătorul de cutii și hârtie,
cu rumeguș agățat de pantofi.
Și atunci, pe neașteptate, s-a auzit soneria,
ca o alarmă în dimineața de sâmbătă.
„Cine-i?” am strigat.
„Noul băiat de la dezinsecție.”
Șine de tren împart campusul în două,
noaptea stai întins în patul tău îngust
și-asculți șuieratul singuratic
al unui tren cutreierând preria-n întuneric.
În timp ce-ți susțineai cazul împotriva poeziei –
critica adusă de Platon iraționalului,
cetățenii mincinoși, amăgiți ai lui Homer –
în fața unor poeți din Praga,
Eram precum cuvintele
de pe un papirus apocrif
îngropat într-o peșteră la Qumram,
Atingându-ți trupul
eram ca un rabin ce buchisește
un tratat despre extaz,
mesajul ascuns în suluri.
Și-adânc vuiește viața-mi iar, mai tare
ca fluviul printre țărmuri mai lărgite.
Imaginile-mi sunt tot mai private
și lucrurile-mi prind asemănare.
În crângul vested e un strigăt
de pasăre, absurd în crângul vested.
Și, totuși, zace-ntreg rotundul strigăt
în clipa asta ce l-a plămădit,
Privirea-mi la colina însorită
deja e, drumu-abia-nceput l-a și-ntrecut.
Ce n-am putut cuprinde – ntr-o clipită
așa din zare ne cuprinde – ntrevăzut –