Era pe la amiază, când,
Pe-o piatră veche-ntins, văzui
Trei îngeri în ciudat veșmânt
Stând în lumina soarelui.
Mă legăn pe-o creangă-n adâncul azur,
Vălmășagul de frunze-ntomnat
Fluturii beți licărind îl străbat,
Răsună în luncă securi.
Pietre roase dogorind.
Cresc nori galbeni de tămâie.
Zboară-albine zumzăind,
Pe grilaje flori adie.
Se-aud în neguri păsări cum cuvântă,
Copaci și ape freamătă vioi,
În nori ca dorul fraged se frământă
Un licăr roz. Și noaptea dă-napoi –
Chip de animal în verde brun
Mă-nbujorează, tufa arde.
Și cântă-un vechi izvor departe
Copilăros. Ascult acum.
Tomnatic soare ziduri, curți pictează,
Grămezi de poame zac de-a rândul
Și-n jur sărmani copii se-așează.
În tei bătrâni izbește vântul.
Rubin în frunze s-a prelins.
Apoi fu iazul vast și mut.
Poala pădurii-a așternut
Pete-albăstriui și praf brun stins.
Înnorat este cerul de seară.
Prin crângul plin de tăcere și jale
Trecea un fior auriu-închis. Vesperale
Clopote începeau departe să moară.
Ședeam în grădină azi dimineață –
Albastru-nfloriseră pomii în jur,
Plin de triluri, de cântecul sturzului, pur –
Și-n iarbă-mi sta umbra în față,
Mâinile tale ard în flăcări
Pe vatra din mijlocul feței mele
Mâinile tale-nfloresc