Adesea privind cum se joacă șah
ochiul meu urmărește Pionul
care încet-încet drum își croiește,
ajungând la cel din urmă liman.
Murit-au alții, dar asta s-a întâmplat în trecut,
Care este (se știe) timpul cel mai potrivit pentru moarte.
E cu putință ca eu, supusul lui Yaqub Almansur,
Să mor la fel cum au trebuit să moară trandafirii și Aristotel?
◊◊◊
Rădăcina limbii este iraţională şi are un caracter magic. Danezul care articula numele lui Thor ori saxonul care articula numele lui Thunor nu ştiau dacă aceste cuvinte însemnau zeul tune¬tului sau zgomotul ce urmează fulgerul. Poezia vrea să se întoarcă la această magie veche. Fără legi prestabilite, procedează în chip şovăitor şi îndrăzneţ,
ca şi cum ar păşi pe întuneric. Poezia e un joc de şah misterios, în care tabla şi piesele se schimbă ca într-un vis,
şi, după moarte, mă voi închina în faţa lui.
Cercul cerului îmi măsoară gloria,
Bibliotecile Orientului îşi dispută versurile mele,
Emirii mă caută pentru a mă acoperi de aur,
Îngerii ştiu pe de rost ultimul meu poem.
E-n cameră-ntuneric des
Tatăl meu doarme, eu veghez.
La lumânare chipu-amar
Fructele putrede te-mbată.
Pomi și tufe-n soare sună,
Muște negre cântă-n brună
Rariștea pădurii, roată.
Taci! bătrânul vine-n treacăt;
Pasul i se stinge iară.
Umbre urcă și coboară –
La fereastră-i un mesteacăn.
Flaut depărtat pe deal.
Fauni stau în smârc la pândă:
Dorm aiurea-n stuf pe val
Nimfe zvelte-n lene sfântă.
Stă soarele-ncins după-amiaza solemn.
Lin zumzetu-albinelor piere.
Surori în grădină șoptesc. În tăcere
Băiatul ascultă-n cămara de lemn,
După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa
subtilă între a susţine o mână