Noaptea-nghițise roșii chipuri
Lângă zidul păros
Un schelet copilăresc pipăie umbra
Celui beat, râs zdrobit
Peste ape înnoptate
Îmi cânt cântecele mele
Triste, ca o rană toate,
Și nu-i inimă prin bezne grele
Flori roșii și albastre în grădina
Surorii totu-i calm și mut
Bat pașii-i albi grădina.
Noaptea s-a deschis peste fruntea răvășită
Cu stele frumoase
Peste chipul împietrit de durere,
O sălbăticiune devorase inima îndrăgostitului
Sumbru în noapte e cântecul ploii de primăvară,
Sub nori înfiorarea trandafiriilor flori de păr
Nălucire a inimii, cântare și nebunie a nopții.
Îngeri de foc pășind din ochi stinși.
Nimfă du-mă-n bezne grele;
Rujă saltă-n frig pe gard,
Jale înflorește-n pântec cald,
Cruce sângerând spre stele.
În treacăt am văzut cândva
Un chip plin de durere grea
Ce-adânc și tainic înrudit mi s-a părut,
Un sol divin, tăcut –
Când îl cuprind imagini crunt lascive
În iadul voluntarelor dureri
– N-a ispitit desfrâul și nici Domnul
N-a chinuit vreo inimă precum
Și intru în seară acu,
Un vânt mă-nsoțește cântând:
Vrăjitule de aparențe, o, tu
Să simți că se luptă cu tine oricând!
Prin luminişul crângului tăcut,
De-atâta vreme nimeni n-a trecut.
Copacii goi, în lungă nemişcare,