E ceasul umbrei şi-al vremii scurte
Când soarele şi sufletul îi simţi
Că se grăbesc s-ajungă vechea curte
În zări cu plopi şi case din părinţi.
Cântece de dor
I.
Luceferi ard pe mare şi nu mai sunt sirene!
Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene,
Cu trupul lor de spumă şi coadă de delfin,
Când sub luciul lunei apa e mai albă ca zăpadă
Urmărim corăbii grele sau triremele subţiri
Nopţi întregi... şi marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătării fără suflet din Sidon sau din Hellada.
Din lira pentacordă cu strunele de-aramă
Eu voi cânta la noapte sub cer fosforescent
În murmur de talazuri şi în bătăi de ramă,
Pe când trirema spumă în urma ei destramă
Pe povârnișe dealul alunecă abrupt
Ca să-şi oprească botul de vie tocma-n vale -
Dar sub boltirea viţei oprindu-mă în cale,
Privesc câmpia care adoarme dedesupt.
Oh! cucul şi un curcubeu
- Credeam că-n veci n-o să mai vie!
Şi grâul verde pe moşie
Şi barza albă cu zbor greu
Murea o lună albă pe zarea de opal
Și plopii-n nemișcarea văpăii selenare
În șiruri nesfârșite se oglindeau în mare
Nu se-auzea nici vuiet nici spargere de val.
Piere, brau cusut cu aur prins in boabe de margean,
Nilul presarat cu ibisi in a zilei agonie.
Nici-un zgomo de lopata, nici-o soapta nu invie
Nesfarsita necropola a pustiului theban...
Pe când loveam cu dalta în marmură curată
Cercând să dau ființă eternă unui gând,
Veni, cu dimineața și soarele intrând,
Chrisis mai luminoasă ca raza strecurată.