Necunoscute stele din unde se-nălţară,
Pe mări necunoscute cu ape de cleştar.
Alunecă triremă pe valul solitar
Purtându-ne făptura spre a iubirii ţară.
De-opal e valul apei si tu ești opalina,
Te-aprinzi mai limpezita si dulce, Hesperus.
Pricep ce e lumina când vad a ta lumina
Si simt ce-i despărțirea când lunecând te-ai dus.
Oraşul se scufundă şi orice deal dispare...
Şi nu e trup să-nchidă azi sufletu-mi păgân.
Am lepădat prin moarte a cărnii grănițare!
Sunt vânt ce se ridică în bucurie mare,
Când am venit târziu ca să te caut
În parcul îmbrăcat în frunză lată,
În parcul năpădit de ierburi rele -
Departe, pe-o cărare neumblată,
Şi negura în juru-mi creştea tot mai adâncă...
Uitasem orgă, ruga şi psalm şi mântuire,
Când dreapta Lui, întinsă în dar de răzvrătire,
Trăsni în două noaptea masivă ca o stâncă.
Ca să suim la Tine, rămână-n vale casă,
Azi sufletul ne cere desăvârşitul cuib.
Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasă,
Şi rugile cu care icoanele-mi îmbuib.
Ţi-e trupul mai curat ca o zăpadă
Ce-aşteaptă îngerii în noaptea de Crăciun,
Dar ochii tăi de-azur n-ajung să vadă
La pământeştile răspântii drumul bun.
Într-o ţară unde Visul e stăpân peste Durere,
Într-o ţară de văzduhuri adumbrite de amurg,
Sus pe-naltele terase, peste care zboruri curg,
Freamăte fâlfâitoare într-un fluviu de tăcere,
De-atâtea nopţi fumam otravă...
E iarăşi un oraş malez
Cu luna galbenă, bolnavă,
Pe plantaţiunea de orez
- Ce nufăr mare tremură pe lac?
Ce pânză ninsă flutură prin stele?
Ce aripe, ce visuri, se desfac
Sfidând cenuşa patimilor mele?