Într-o ţară unde Visul e stăpân peste Durere,
Într-o ţară de văzduhuri adumbrite de amurg,
Sus pe-naltele terase, peste care zboruri curg,
Freamăte fâlfâitoare într-un fluviu de tăcere,
De-atâtea nopţi fumam otravă...
E iarăşi un oraş malez
Cu luna galbenă, bolnavă,
Pe plantaţiunea de orez
- Ce nufăr mare tremură pe lac?
Ce pânză ninsă flutură prin stele?
Ce aripe, ce visuri, se desfac
Sfidând cenuşa patimilor mele?
O rugă de monah, în strană chemând suava ta iubire,
Din argintările-nserării, din neaua crinilor cuminţi,
Ne-a dăruit neprihănită, o soră albă printre sfinţi,
- Mario, zâmbet de fecioară şi prea curată ispitire.
Clopote sună...
Dar pentru cine?
Dormi. Noapte bună,
Suflet de plumb.
Cât vezi cu ochii: numai cer
Şi flota norilor gonaci.
La ancoră câţiva copaci,
Pe ţărmul marelui mister.
Cum goală te-ai oprit pe pragul de cer, de iarbă şi lumină,
Visez, ori ţi-ai schimbat aievea învoltul trup într-o tulpină?
Că ramuri braţe împăcate întinzi uitând de dor, de ură,
Deschide poarta. Intră. Şezi la masă -
Acoperită e cu in curat.
Ia caşul alb şi proaspăt strecurat,
Şi frânge pita cea dospită-n casă.
În geamul înserării
o stea a strălucit
aproape de copilul
cu fruntea pe fereastră...
Noaptea scade...
La fereastră, lângă stele trupu-mi şade...
El cu mine...
Foc în sobă, somn în gene ... şi e bine.