Murea o lună albă pe zarea de opal
Și plopii-n nemișcarea văpăii selenare
În șiruri nesfârșite se oglindeau în mare
Nu se-auzea nici vuiet nici spargere de val.
Piere, brau cusut cu aur prins in boabe de margean,
Nilul presarat cu ibisi in a zilei agonie.
Nici-un zgomo de lopata, nici-o soapta nu invie
Nesfarsita necropola a pustiului theban...
Pe când loveam cu dalta în marmură curată
Cercând să dau ființă eternă unui gând,
Veni, cu dimineața și soarele intrând,
Chrisis mai luminoasă ca raza strecurată.
Necunoscute stele din unde se-nălţară,
Pe mări necunoscute cu ape de cleştar.
Alunecă triremă pe valul solitar
Purtându-ne făptura spre a iubirii ţară.
De-opal e valul apei si tu ești opalina,
Te-aprinzi mai limpezita si dulce, Hesperus.
Pricep ce e lumina când vad a ta lumina
Si simt ce-i despărțirea când lunecând te-ai dus.
Oraşul se scufundă şi orice deal dispare...
Şi nu e trup să-nchidă azi sufletu-mi păgân.
Am lepădat prin moarte a cărnii grănițare!
Sunt vânt ce se ridică în bucurie mare,
Când am venit târziu ca să te caut
În parcul îmbrăcat în frunză lată,
În parcul năpădit de ierburi rele -
Departe, pe-o cărare neumblată,
Şi negura în juru-mi creştea tot mai adâncă...
Uitasem orgă, ruga şi psalm şi mântuire,
Când dreapta Lui, întinsă în dar de răzvrătire,
Trăsni în două noaptea masivă ca o stâncă.
Ca să suim la Tine, rămână-n vale casă,
Azi sufletul ne cere desăvârşitul cuib.
Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasă,
Şi rugile cu care icoanele-mi îmbuib.
Ţi-e trupul mai curat ca o zăpadă
Ce-aşteaptă îngerii în noaptea de Crăciun,
Dar ochii tăi de-azur n-ajung să vadă
La pământeştile răspântii drumul bun.