Era o ploaie al cărei țipăt ne pătrundea dureros
ca miorlăitul pisicilor noaptea pe acoperiș.
Fiecare picătură fărâma departe un luminiș,
și sufletul ne rămânea zid de toamnă aplecat și ros.
Peste Alexandria s-a ivit lună nouă
Ținând-o în brațe pe cea veche;
și noi, mergând înspre Poarta Soarelui,
în bezna din inimi – trei prieteni.
Nu era alta iubirea noastră.
Pleca, revenea și ne aducea
o pleoapă coborâtă și foarte îndepărtată,
un surâs împietrit, pierdut
Velele devenind tot mai mici în vâltoarea vântului
sunt tot ce reţine memoria din acea zi.
Parfumul pinilor şi tăcerea
vor alina rana
Pe ţărmul nevăzut al mării,
albi ca porumbeii,
am suferit la amiază de sete,
dar apa era sărată.
Mai e puţin
Şi vom vedea migdalii în floare,
Marmura sclipind în soare,
Valurile cârlionţate, marea de un bleu nespus.
Cum ai putea tu strânge laolaltă
miile de fragmente-ale
fiecărei persoane?
Ce s-a-întâmplat cu cârma?
Pe-o insulă-a lămâilor amare
Unde frigurile lunii reci ard
În globurie întunecate ale fructelor,
În peşterile mării
este o sete este o dragoste
este un extaz
toate dure ca nişte scoici
Dar ce caută sufletele noastre călătorind
pe punți de corăbii dărăpănate,
înghesuite cu palide femei și copii ce plâng
fără să le distragă nici peștii zburători,