Noapte, senine umbre,
leagăn de aer,
mă ajunge vântul când te străbat,
cu el marea miros al pământului
Cu capul înclinat mă privești;
și haina ta e albă,
și un sân se ivește abia din dantela
desfăcută pe umărul stâng.
Tindari, blândă te știu
printre largi coline suspendată pe apele
dulcilor insule ale lui Dumnezeu,
azi mă năpădești
Depărtate păsări deschise în seară
tremură pe fluviu. Și ploaia stăruie
și șuierul plopilor iluminați
de vânt. Ca orice lucru de demult
Azi, douăzeci și unu martie intră Berbecul
în echinox și cu capul său bărbătesc
bate în arbori și stânci
iar tu, iubire, desprinzi
Îți citesc dulci versuri dintr-un antic,
și vorbele născute printre vii,
corturile, pe malul fluviilor de pământuri
din est, cât de lugubre cad
Tăcerea aceasta nemișcată pe străzi,
vântul leneș ce alunecă acum
jos printre frunzele moarte sau urcă
spre culorile firmelor străine...
Pe munții tăi, în roată
de tineret, am construit un drum,
ridicat printre castani;
excavatorii au ridicat bolovani
Inteligență, moarte, vis
ei neagă speranța. În această noapte
în Brașov, în Carpați, printre copaci
nu mi-am căutat în timp
Și cum am putea să cântăm?
cu un picior străin peste inimă,
printre morții abandonați pe străzi
pe iarba tare de gheață, să se plângă