Mâinile pline de mângâieri
și nimeni să vrea răzbunare!
Trebuie la îngeri să ceri?
Vorbește, o, izvor, tu și pădurea
cântă izvor chiar lacrimile tale;
nimic n-aduce atâta consolare
decât pedeapsa venită de aiurea.
În jurul statorniciei țărănești
se-nvârte anul;
Fecioara și Sfânta Ana
fiecare își are ritualul.
Pânze-n bătaia vântului,
e tot ce a rămas din zi.
Aroma de pin și tăcerea
ușor pot s-aline durerea
„Lemnul acesta ce fruntea mi-o răcorea
în ceasul când amiaza încinge venele
în mâini străine va să-nflorească; ia-l;
e un lemn de lămâi.”
Ținutul nostru e închis: numai munți
îl acoperă zi și noapte un cer lăsat.
Nu avem fluvii, nici fântâni, nu avem
nici izvoare,
E acolo, eu nu pot schimba,
cu doi ochi mari dincolo de spatele valului
în partea de unde suflă vântul
urmând aripile păsărilor;
Omul acesta umblă plângând
nimeni nu știe din care pricină.
Unii cred că el plânge după dragostile pierdute
care ne urmăresc obsedant
Și eu, în mâini, numai cu această trestie;
noaptea era pustie, luna în asfințit
și pământul mirosea după ultima ploaie.
Murmuram: memoria doare când o atingi,
Luna era o frunză galbenă, în grădina unui cer dureros.
Plopii fluturau zarea, ca pe un steag, pentru sfârșit de luptă.
Îmi simțeam viața, cu pădurea și cu toamna, ruptă,
și pașii răsunau în amintire, ca pe un drum pietruit și ros.