Mă afli pustiu, Doamne,
în ziua ta,
închis în orice lumină.
O umbră se desprinde încet din tine
făcând să pară moartă umbra mea
deși mai oscilează în mișcare
sau frânge proaspăta apă de azur
În leneșa mișcare a cerurilor
se-arată anotimpul: nou în vânt,
alunului ce limpezește
etaje de umbră aeriene
Pe zidul stadionului, deja,
prin crăpături și smocuri de ierburi agățătoare,
șopârlele țâșnesc fulgerătoare;
iar broasca revine prin rigole,
Zi după zi: cuvinte blestemate și sângele
și aurul. Vă recunosc, semeni ai mei, monștri
ai pământului. Sub mușcătura voastră a căzut
pietatea, și blânda cruce ne-a părăsit.
Nu voi ști nimic despre viața mea,
obscur monoton sânge.
Nu voi ști pe cine iubeam, pe cine iubesc,
S-a sfârșit noaptea iar luna
se topește lent în senin,
apune în canale.
Ziceai: moarte tăcere singurătate;
ca dragoste, viață. Cuvinte
ale provizoriilor noastre imagini.
Și vântul s-a înălțat ușor în fiecare dimineață
Cu tine asemuiesc viața mea de om,
briză marină ce tragi pietre și lumină
și uiți cu noua undă
pe cea căreia i-a și dat sunet
Toamnă blândă, mă stăpânesc
și mă înclin apelor tale până la a bea cerul,
fugă suavă de arbori și de abisuri.