un munte de tenebre desparte vremea dinainte
de vremea de apoi
numai o secundă de s-a scurs mă-ndepărtez
Roma, 29 iunie 1922
Băiatul
căruia prin vene i-au curs fluviile
atâtor felurile umanități
a fost eliberat
Sunt vlăguit
asemenea pietrelor
peste care mă arunc
când vine momentul acela
O! cum așteaptă cărămizile ude încă,
Să le mângâie dalta fină a soarelui
Și acest foșnet suav care se revarsă pe inimă
Să vie din afară sau din frunzele care se trezesc în mine?
Pace în inima voastră. În pura
Oră oprită cu-o nălucă-n casă
Rotiri prin veșnicia ca o axă
Cu-oceanele, ca vorbe umplând gura.
Nu-i numai cântul, lebădă, nu-i glezna
Melodioasă horbotă în oră
Nu-i lampa preschimbată-n auroră
Limpede pâine, frântă-n două, bezna.
Ilustre ziduri, mări transfigurate!
Și voi, rănite zile pe un scut
Crepuscul din lut ars crescut
Spre mâini ce-n cer și-aici vor fi curate.
Compasu-acestei ape, prin frunză pri secundă
Când pentru-o noapte numai sunt printre voi. În zori
Voi trece cu-anotimpul prin pâlnii de cocori,
E mai rotundă vocea în tabără, mai scundă
Ia-mi inima în palmă ca pe-o frunte
Și gușele cuvintelor ca vine
Umflate să țâșnească înspre tine
Pe fața lunii ocean sau munte