Ploaia a şi sosit la noi,
răscoleşte văzduhul tăcut.
Rândunele-nfioară stinsele ape
ale măruntelor lacuri lombarde,
Pierdută-i antica voce.
Aud rezonanţe fugare,
uitare de noapte deplină
în apa-nstelată.
Mi-e dor de mâinile tale albe
în penumbra luminii:
aveau o mireasmă de roze, de crânguri,
de moarte. Iarnă străveche.
Fu I
Fu I a iubit colina şi norii de pe cer.
Vai, a murit de alcoolism.
Fata din ceainărie
Nu mai este aşa de frumoasă cum era,
Lumina lui august a atins-o deja.
Nu mai urcă sprintenă scările;
Fiindcă eram un trist şi grav sfetnic,
Înţelept întru toate şi înaintat în vârstă,
Am părăsit această nebună lume şi mantia
De gheaţă pe care o poartă moşnegii.
Vai, de-acum, niciodată blândele suspine.
Vai, de-acum, niciodată n-o să ne tulbure, vântul amurgului.
Priviţi frumoasa moartă!
Vai, niciodată nu va mai dogorî.
Noapte, stai, rămâi tu, beznă: an să fii, de ai putere!
Iată, mi-a sosit iubita: veac să fii, de ai putere!
Ceas din zori, te poticneşte: jocuri noi iubirea cere.
Ne-alungi dulcele-ntuneric şi ne mâi către durere!
Tu eşti un inel de aur, eu sunt piatră preţioasă.
Lângă râu eşti iarba crudă, eu sunt roua la amiază.
Eşti un măr rămas pe creangă, eu sunt frunza credincioasă.
Când o mână te-o culege, eu mă voi usca sub rază.
Spui, lucefere, că lumea luminată-i doar de tine.
Ah, o lună pământeană lângă piepu-mi strâns se ţine.
De-i iau vălul, mult mi-e teamă că sub razele-i divine
Te topeşti şi-arunci o lume în grea beznă şi-n suspine.