Am încredere în Dumnezeu, ca forţă divină, El mă călăuzeşte în tot ceea ce fac!
O pată albăstrie în marea verde-a ierbii
E floarea mititică ce-o ocolesc și cerbii
În drumul lor bătut spre lacul din pădure
Ce trece printre tufe cu negre-coapte mure.
Jumătatea drumului sinusios
Se contorsionează, întoarce pe dos
Sentimente și scoate din praf gânduri
Uitate de mult... Le așez în rânduri.
În liniștea verde pădurea respiră
Din pacea iubirii, departe de ură
Și omul se-ndreaptă, copacul imită,
Căci e mai aproape de-a păcii ispită.
În templul verde pașii sunt sfioși,
Doi ochi privesc în sus, sunt curioși
Să vadă bolta crengilor cu frunze,
Tulpinile copacilor ce-s dârze.
Flori de munte mărunțele,
Urci pe creste, dai de ele
Și unele parfumate
Îți spun taina lor în șoapte!
Dulceața florii de salcâm
Valsează în parfum, pe drum
Și te trezești pe alt tărâm
Cum nu a fost nicicând, nicicum...
Câteodată ne îneacă gustul dulce- amărui
Din copilăria crudă de pe creanga care nu- i
Plină cu frunze de răset și de fructe coapte- n joacă,
Ci are și înflorite neputințe... Și ce dacă!
Dacă ți-aș spune că în oboseala cea mare
Găsesc izvorul firav al puterii
Ca să înving odiosul balaur din om, m-ai crede?
Ai observat un fir de floare la colțul ochiului meu?
Dar bobocul de zâmbet pe petalele buzelor mele?
Ai observat cât de fraged e părul în grădina din podoaba capilară?
Zburați cu gândul, dragii mei,
Zburați pe cerul plin cu miei
De nori frumoși ș bucălați,
Zburați cu inima, încercați!