Eram plină de tine
ca de întreaga bogăție a grădinilor.
Din părul, frunzar auriu de povești,
se netezeau în apropieri gândurile îndrăgostite de bucurie.
Erai în centrul casei ca un leu
în așteptarea toamnei, roadă vie,
să te înfrupți din pere, pui de zeu,
ce-și ia ofranda pentru veșnicie.
Deodată, raiul diafan s-a desfăcut în emoții, minuni tomnatice, copaci.
Ce munte, pasiune! Cât îl plac! Cât îl placi!
M-ai îmbrăcat din cap și până în picioare în drumul eternizat de râu, de tăpsan.
Îmi aud inima, nai al cerului și acum.
Făceam un schimb de daruri dincolo de vad.
M-am așezat în contemplarea vasului nomad.
Tu mă iubești? Îmi auzeam cum susură în piept chemarea.
Printre degete îmi curgeau Dunărea, Iordanul, marea.
Privindu-mă fugitiv în fotografia altor vremuri,
am deșteptat din țâțâni ușa culorilor.
Sunt o femeie frumoasă și totuși,
atunci când m-am topit de dragul izvorului,
Visam că te prindeam în mâini și dispăreai, o boare,
să nu te văd, să nu te știe vreo ninsoare,
să mă uimești, să îmi arăți ce poți dintr-o mișcare,
iau ca reper văzutul pentru mare.
Am fost fericită când între umbră și lucire zâmbeai,
când cu dorul mă sărutai.
Petreceai în bucurie cu palmele spațiul însămânțat de magie.
Amprentam cu dragostea pereții și ploaia, se sacraliza și odaia.
Hai la o cafea
să îți sorb din priviri gândurile ozonate de văduvia uitării!
O să îmi plimb mâna oe toarta tăcerii
să te beau între neprihănire și scânteile poemelor
Când nu se suprapun culorile migdalate de chemări,
se înfiripă o poveste de dragoste între mierle
și creanga înverzită de fluturi a verii.
Când am deschis larg poarta să intre Dumnezeu cu alaiul de îngeri,
Măria Ta, cerbule, suflete, puiul pădurii,
bucură-te de fragi, de soare, de zmeura inimii, gurii!
Din rădăcini se ridică -n privire copacii.
În vară, se-mbujorează tuberozele, macii.